Începuturile: de la Napoleon la asediul Timișoarei

Un regiment nou, la Timișoara

În 1797, după victoriile tânărului general Napoleon Bonaparte în Italia, Austria a fost nevoită să semneze pacea de la Campoformio. Era limpede că pacea nu va dura, așa că armata trebuia mărită. Provinciile din sudul Ungariei, eliberate de sub stăpânirea otomană cu câteva decenii înainte, fuseseră scutite până atunci de serviciul militar. De acum urmau să dea și ele soldați.

Prin decizia împăratului Francisc al II-lea din 25 aprilie 1798 s-au înființat patru noi regimente maghiare de infanterie. Al treilea dintre ele a primit, printr-un decret din 4 iunie, numele de „Noul regiment de infanterie maghiar nr. 61”. Timișoara a devenit sediul statului-major și principalul centru de recrutare, iar comanda i-a fost încredințată lui Ernst Leeuven.

Regimentul nu a pornit de la zero. A fost alcătuit din batalioane ale unor regimente vechi, cu tradiție: Benjowsky (nr. 31), Splényi (nr. 51), Gyulay (nr. 32), Arhiducele Anton (nr. 52) și Johann Jellachich (nr. 53). Batalioanele au sosit la Timișoara în iunie și iulie 1798. Cazărmile nu ajungeau pentru toți, așa că o parte dintre soldați au fost găzduiți în satele din jur, la Giroc, Chișoda și Freidorf.

Recruții veneau din comitatele Arad, Békés și Torontal. După istoria regimentului scrisă de August Hofmann în 1892, la înființare 58% dintre soldați erau germani, 29% români, iar 13% maghiari și sârbi.

Haina albă și petlițele verzi

După regulile din 1 ianuarie 1799, infanteria maghiară purta o tunică albă cu un singur rând de nasturi galbeni, iar gulerul și manșetele aveau culoarea regimentului. Pentru Regimentul 61, culoarea aleasă a fost verde-iarbă, cu nasturi aurii, și a rămas aceeași până la desființare. Soldații purtau pantaloni strâmți, de tip unguresc, împodobiți cu un șnur numit vitézkötés.

Grenadierii erau aleși dintre cei mai înalți și mai curajoși soldați. Purtau căciuli din blană de urs, iar puștile lor aveau patul din lemn de nuc lustruit, nu din lemn de fag, ca ale celorlalți. Un contemporan, Cognazzo, observa:

„În armata noastră este suficient să i se dea unui om o simplă piele de urs; el va fi mai puțin înclinat să dezerteze și va lupta cu atât mai hotărât.”

Realitatea era mai săracă decât regulamentul. La înființare, regimentul a primit uniforme uzate, din depozitele altor unități. Multe veneau de la Regimentul Gyulay, care avea însemnele albastru-deschis, nu verzi.

Botezul focului: Genova, 1800

În iarna lui 1800, batalionul al II-lea a trecut Alpii prin trecători înzăpezite și a ajuns în Italia. Prima luptă a avut loc pe 9 aprilie 1800, la Marcarolo, unde trupele generalului francez Soult au atacat flancul drept austriac. Maiorul Reichlin nu voia ca prima luptă a regimentului să fie o înfrângere: oamenii lui au contraatacat la baionetă și, deși erau mai puțini, i-au împrăștiat pe francezi. Un detașament condus de locotenent-colonelul Richter a înaintat apoi până la Sestri, aproape de Genova, iar generalul francez Masséna a rămas încercuit în oraș.

La asaltul fortului Quezzi, cel mai puternic din jurul Genovei, soldații Regimentului 61 au pătruns în fortăreață, dar un contraatac francez i-a obligat să se retragă. Căpitanul Fusztos a atacat de trei ori și a căzut în ultimul asalt; camarazii i-au dus trupul pe puști, ca să nu rămână în mâna inamicului. Batalionul a pierdut 10 morți, 38 de răniți și 120 de prizonieri.

Generalul Soult, rănit și luat prizonier, i-a spus prințului Hohenzollern: «Vous nous avez fait bien du mal aujourd’hui» („Ne-ați făcut mult rău astăzi”). Prințul i-a răspuns: «Il me semble que vous ne nous avez pas épargné» („Mi se pare că nici dumneavoastră nu ne-ați cruțat”). În aceeași discuție, Soult a amintit de rezistența de la Marcarolo, unde crezuse că are în față tot corpul de armată al prințului.

Victoria lui Napoleon de la Marengo, pe 14 iunie 1800, a hotărât însă soarta Italiei. Primele decorații ale regimentului au venit pe 23 decembrie 1800, la Bondeno: soldații Johann Horvath și Michael Unger și-au eliberat locotenentul, căzut în mâinile francezilor, și au primit Crucea de Merit de Argint.

Ani de garnizoană (1801–1808)

După pacea de la Lunéville (1801), regimentul a stat în garnizoană la Udine, apoi la Veneția. Pe 1 februarie 1802 s-a deschis la Arad casa de educație a regimentului, o școală pentru 48 de fii de soldați, din care urmau să se formeze viitorii subofițeri. În 1805, când Napoleon a câștigat la Austerlitz, regimentul a avut doar un rol defensiv, la Veneția, iar după pacea de la Pressburg a fost mutat la Trieste.

Aici s-a petrecut o întâmplare stânjenitoare: în 1806, ziarul Wiener Zeitung anunța că stegarul Peter Schevits dispăruse cu banii destinați soldei; comandamentul din Trieste a publicat o înștiințare, în speranța că se va întoarce. Din 1807, regimentul a stat la Graz.

Sacile, 16 aprilie 1809

În primăvara lui 1809, Austria a reluat războiul cu Franța. Regimentul 61 făcea parte din brigada Colloredo, în armata arhiducelui Johann, care a intrat în nordul Italiei. Pe 16 aprilie, lângă Sacile, regimentul a primit ordin să atace satul Porcia. L-a cucerit, împreună cu satul vecin, iar căpitanul Josef Ost a condus din proprie inițiativă un atac la baionetă. Francezii au pătruns de trei ori în Porcia și de fiecare dată au fost respinși. Seara, la ora 21, focul artileriei austriece le-a provocat panică, iar armata franceză s-a retras în dezordine.

Pierderile inamicului au fost uriașe: aproximativ 5.000 de morți și răniți, trei generali și 6.000 de prizonieri, trei acvile (steagurile regimentelor franceze) și 15 tunuri. Regimentul 61 a pierdut 4 ofițeri și 241 de soldați. Pentru purtarea din această bătălie au fost acordate 17 medalii: 16 de argint pentru vitejie și una de aur, caporalului Michael Gedosch.

Sacile a devenit cel mai important moment din memoria regimentului. Ziua de 16 aprilie a fost sărbătorită în fiecare an ca zi a regimentului, cu slujbe, parade și retrageri cu torțe, până în anii Primului Război Mondial. Despre aceste sărbători poți citi pe pagina Viața de regiment.

Győr, 14 iunie 1809

Victoria nu a schimbat soarta războiului: Napoleon cucerise Viena, iar armata arhiducelui Johann s-a retras în Ungaria. La Győr (Raab), regimentul a apărat ferma Kis-Megyer, pe flancul stâng al armatei. Când husarii insurecției maghiare s-au retras prea devreme, soldații au rămas încercuiți. Căpitanul Josef Ost a condus un atac la baionetă care a salvat două tunuri și a acoperit retragerea camarazilor. Calul i-a fost ucis, iar el a fost rănit în piept și luat prizonier.

Grupul locotenent-colonelului Hummel, rămas în urmă, a rezistat cinci ore. Dintre aproximativ 1.200 de oameni au scăpat cu viață doar 103, dar restul armatei a putut să se retragă. Pentru faptele de la Győr, atât Ost, cât și Hummel au primit Crucea de Cavaler a Ordinului Militar Maria Tereza, cea mai înaltă decorație de război a monarhiei.

Dresda, Mincio și Ancona (1813–1815)

În 1813, Austria s-a alăturat coaliției împotriva lui Napoleon. La Dresda (26–27 august 1813), regimentul, format în mare parte din recruți abia încorporați, a fost atacat de cavaleria franceză pe o ploaie torențială care făcea puștile aproape inutilizabile. Batalionul al II-lea s-a strâns în careu în jurul drapelului și al casei regimentului, în care se aflau 18.520 de florini, și s-a retras în ordine. Drapelul și banii au fost salvați, dar regimentul a pierdut 7 ofițeri și 1.083 de soldați.

Pe 8 februarie 1814, la Mincio, în nordul Italiei, trupele lui Eugène de Beauharnais încercuiseră grenadierii austrieci. Colonelul Raimund Eberl a sosit la timp cu Regimentul 61 și i-a scos din încercuire. Eberl a primit Ordinul Maria Tereza și un ordin rusesc, Sfânta Ana, iar în 1815 împăratul l-a făcut baron. În aceeași luptă a căzut căpitanul Josef Ost, eroul de la Győr.

În 1815, după întoarcerea lui Napoleon de pe insula Elba, regimentul a luptat în Italia împotriva regelui Murat al Neapolelui. După lupta de la Ronco, pe 21 aprilie, generalul Neipperg le-a mulțumit soldaților și pentru podurile pe care le construiseră:

„... le aloc o porție de vin gratuit, care va fi transportat în această noapte...”

Cetatea Ancona, care refuzase să se predea, a capitulat după o scurtă blocadă. Cele 30 de puști capturate au fost trimise, ca amintire, la casa de educație a regimentului, iar papa Pius al VII-lea i-a decorat pe ofițerii care cuceriseră orașul.

Acasă, la Timișoara

După război, regimentul a stat doi ani la Napoli. Wiener Zeitung scria în 1817 că, la plecare, soldații au fost conduși mile întregi de localnici și de lazzaroni, săracii orașului, semn că fuseseră disciplinați și bine primiți.

Pe 6 noiembrie 1817 statul-major, iar pe 14 noiembrie batalionul al II-lea au intrat în Timișoara. Generalul János Ürményi și colonelul baron Chimany i-au întâmpinat la fortificații, iar soldații au mărșăluit în cetate în sunetul muzicii militare. Era zi de târg, așa că lumea s-a strâns în număr mare, iar negustorii i-au dat fiecărui soldat solda pe două zile.

Orașul și-a arătat recunoștința și în alte feluri. Joseph Beyer, meșter tăbăcar din Sânnicolau Mare, a donat piele pentru încălțăminte și și-a oferit gratuit casa, încă cinci ani, casei de educație a regimentului. În 1820, magistratul Aradului a dăruit batalionului aflat acolo cinci „eimeri” de vin, adică vreo 283 de litri, de ziua împăratului.

Liniștea nu a durat mult. În 1821, regimentul a luptat din nou în Italia, la Antrodocco, împotriva revoluționarilor din Regatul celor Două Sicilii, apoi a stat ani buni în garnizoanele italiene. În 1823, soldații lui au format garda de onoare la funeraliile baronului Peter Duka, ținute în biserica ortodoxă din Timișoara. În 1836, după moartea contelui Saint-Julien, noul proprietar al regimentului a devenit generalul Georg Rukavina.

Pe 7 iulie 1845, un incendiu uriaș a izbucnit în marea cazarmă „Transilvania” din Timișoara. Focul s-a întins atât de repede, încât ofițerii și soldații s-au salvat sărind pe ferestre. Nu a murit nimeni, dar soldații și-au pierdut lucrurile, iar unii, economiile de o viață.

1848–1849: credincioși împăratului

În 1848, revoluțiile au cuprins aproape toată Europa. Pe 18 martie, la Milano, a izbucnit o răscoală împotriva austriecilor, iar batalionul de grenadieri al regimentului a fost printre primele unități care i-au înfruntat pe revoluționari. Un ziar vienez din ianuarie 1848 îi descria pe grenadierii Regimentului Rukavina drept walachisch, adică români, o dovadă că o mare parte dintre recruții bănățeni erau români.

Restul regimentului a părăsit orașul Piacenza cu drapelul în frunte și cu fanfara cântând, apoi a apărat cetatea Mantova. În 1849, în războiul cu Regatul Sardiniei, a luptat la Casale și la Novara. Generalul Wimpffen scria după luptă:

„I-am văzut pe vechii Saint-Juliani luptând alături de mine cu forță și curaj.”

Adevărata încercare a venit însă acasă. În Ungaria, revoluția s-a transformat în război cu Viena. Unii ofițeri ai regimentului au trecut de partea revoluționarilor. Cel mai cunoscut a fost căpitanul de origine sârbă Johann (János) Damjanich, care a ajuns unul dintre cei mai buni generali ai armatei maghiare și a fost executat la Arad, pe 6 octombrie 1849, alături de alți generali ai revoluției.

Baronul Rukavina, care avea în Timișoara doar batalionul al III-lea, a rămas credincios împăratului. A grăbit lucrările de fortificare și a interzis discuțiile politice în public: prima abatere se pedepsea cu amendă, a doua cu închisoare, iar a treia după legea marțială. Pe străzi a lipit afișe în care le cerea sătenilor să nu se înroleze la rebeli, iar celor luați cu forța să dezerteze cu arma. Cine făcea asta primea 5 florini și putea alege să rămână cu trupele imperiale sau să se întoarcă acasă.

La sfârșitul lui aprilie 1849, aproximativ 12.000 de soldați maghiari au asediat Timișoara. Au ocupat Freidorful și cartierul Fabric și au distrus conductele de apă, așa că apărătorii au rămas doar cu fântânile slabe din cetate. În iunie și iulie orașul a fost bombardat intens, iar în cetatea aglomerată au izbucnit boli. Garnizoana nu stătea doar pe ziduri: pe 8 iulie, 600 de soldați ai Regimentului 61 au atacat prin surprindere bateria inamică din cartierul Lumea Nouă și au scos din uz patru mortiere și două tunuri.

Când asediatorii i-au cerut să se predea, spunând că cetatea nu mai are apă, Rukavina a răspuns:

„Pe ultimul om îl va îngropa mormanul de dărâmături al Timișoarei. Cetatea nu duce lipsă de apă potabilă și, chiar dacă ar duce, austriecii ar ști să cumpere fiecare pahar de apă cu un pahar de sânge.”

Pe 9 august 1849, când armata generalului Haynau s-a apropiat, apărătorii încă în stare să lupte au ieșit din cetate într-un ultim atac. Asediul s-a încheiat după 106 zile. Din garnizoană mai rămăseseră apți de luptă doar aproximativ 1.280 de oameni; ceilalți muriseră sau zăceau bolnavi de holeră și tifos. Carnea de cal ajunsese hrana de fiecare zi, iar un pui costa cam 5 florini, așa că nu se mai găsea decât pe mesele celor bogați.

Rukavina a primit Crucea de Cavaler a Ordinului Maria Tereza și Ordinul Coroanei de Fier, clasa I, iar oamenii regimentului 5 medalii de aur și 38 de argint pentru vitejie. Bătrânul general nu s-a mai bucurat mult de victorie: a murit pe 9 septembrie 1849, la 72 de ani, de boala luată în timpul asediului.

Monumentul apărătorilor

În 1852, împăratul Franz Joseph a venit la Timișoara și a pus piatra de temelie a unui monument pentru apărătorii cetății. Proiectat de arhitectul Joseph Kranner în stil gotic și înalt de peste 19 metri, monumentul avea statuile Onoarei militare, Ascultării, Sacrificiului și Vigilenței, iar în vârf statuia Loialității, toate sculptate de Joseph Max. Inscripția spunea: „Franz Joseph der Erste, den heldenmüthigen Vertheidigern Temesvars im Jahre 1849” („Francisc Iosif Întâiul, eroicilor apărători ai Timișoarei în anul 1849”).

Dezvelirea a avut loc pe 18 ianuarie 1853, în fața întregii garnizoane. De fapt, nu a mai fost nimic de dezvelit: vântul smulsese pânza cu câteva ore înainte de ceremonie.