Viața de regiment

Drapelul, sufletul regimentului

Drapelul era cel mai important obiect al unui regiment. În jurul lui se strângeau soldații în luptă, iar pierderea lui în fața inamicului era cea mai mare rușine. De aceea, primirea unui drapel nou era o mare sărbătoare: drapelul era sfințit de un preot, iar o doamnă din înalta societate, numită „mama drapelului” (în germană Fahnenmutter), îi dăruia o panglică brodată cu un îndemn. Pânza era prinsă de prăjină cu cuie bătute, pe rând, de invitații de onoare.

Prima astfel de ceremonie a avut loc pe 19 aprilie 1836, la Vicenza, în Italia, de ziua împăratului Ferdinand I. Batalioanele I și II au defilat în Piața Domului, iar după predarea celor două drapele vechi colonelul József Gerliczy a vorbit soldaților în maghiară, în germană și, la sfârșit, în română. Nașele noilor drapele au fost Maria Luiza, ducesă de Parma (fosta soție a lui Napoleon), și arhiducesa Maria Elisabeta, soția viceregelui Lombardiei și Veneției. Soldații au primit câte o rație de vin, iar la banchetul ofițerilor, cu 70 de invitați, profesorul Giorgio Parilli a citit madrigale scrise special pentru acea zi.

În ianuarie 1853, la Timișoara, după dezvelirea monumentului închinat apărătorilor cetății din 1849, și-a primit drapelul batalionul al IV-lea. Batalionul s-a mutat apoi în Piața Paradei (azi Piața Libertății), unde maiorul Bayer von Waldkirch i-a înmânat drapelul. „Mama” acestui drapel a fost contesa Radetzky, soția celebrului feldmareșal, reprezentată de contesa Coronini.

Cea mai bine descrisă ceremonie este cea de la Brno, din 25 octombrie 1863. În mijlocul pieței s-a ridicat un cort-capelă, împodobit cu steaguri negru-galbene, alb-albastre și roșu-galbene. Episcopul a sfințit două drapele noi, unul alb și unul galben, în prezența arhiducelui Karl Ferdinand. Predica episcopului a fost rostită în germană, iar capelanul regimentului a vorbit în română. Colonelul s-a adresat ofițerilor în germană, dar trupei numai în română, iar jurământul a fost repetat în ambele limbi, semn că majoritatea soldaților erau români. Seara, sărbătoarea s-a încheiat cu un foc de artificii.

În 1867, după reorganizarea armatei, fiecare regiment a rămas cu două drapele, unul alb și unul galben. Regimentul 61 a primit atunci două panglici noi, din mătase verde brodată cu fir de aur. Ultimul steag capturat de regiment de la inamic a fost cel luat de caporalul Emerich Sekulic în Bosnia, în 1878. Pe el scria: „Nu admira niciodată strălucirea pământească, altfel ești pierdut. Pe purtător să-l aibă Dumnezeu în pază!”

Drapelul se întoarce acasă (1916)

În Marele Război, drapelele nu mai aveau loc pe câmpul de luptă: în fața mitralierelor și a artileriei deveniseră doar o țintă. Ultima dată, drapelul Regimentului 61 a fost purtat în atac la Rohatyn, pe 30 august 1914. Comandamentul suprem a ordonat apoi ca toate drapelele să fie trimise la batalioanele de rezervă, în spatele frontului.

Pe 15 octombrie 1916, locotenentul Derecksay a adus drapelul de pe front, însoțit de garda drapelului. În gara din Iosefin l-a așteptat căpitanul Gerdanovits cu o companie de onoare, care l-a dus, cu fanfara în frunte, până în Piața Losonczy (azi Piața Unirii). Aici era aliniată întreaga garnizoană, sub comanda colonelului Hermann Schram, în prezența primarului Josef Geml și a altor fruntași ai orașului. Capelanul Leitereck a ținut o slujbă de câmp și a sfințit drapelul pentru ultima oară. Semnificația zilei le-a fost explicată soldaților în patru limbi, apoi trupele au defilat prin fața drapelului.

Zile de sărbătoare

Ziua regimentului era 16 aprilie, aniversarea victoriei de la Sacile din 1809. În 1910, de pildă, a început cu o slujbă la ora 9, în biserica Seminarului din Timișoara; ofițerii au luat apoi masa împreună la popotă, iar comandantul a aprobat pentru trupă o porție mult mai bună de mâncare. În 1914, Temesvarer Zeitung descria o retragere cu torțe și muzică, un concert al fanfarei și o paradă pe străzile orașului. Ofițerii le-au povestit soldaților istoria bătăliei, iar în mijlocul acestei „lecții de istorie” a sosit o telegramă de felicitare de la ministrul de război.

O sărbătoare rară a fost jubileul de 25 de ani al proprietarului regimentului, țarul Alexandru al III-lea, în mai 1890. Țarul i-a scris comandantului și l-a invitat la manevrele armatei ruse de la Narva. Pe 18 mai, la Petrovaradin, unde staționa atunci regimentul, a sosit atașatul militar al Rusiei, colonelul Dimitri Zujew. După o slujbă ortodoxă și o defilare, la prânzul pentru 100 de invitați a sosit o telegramă de la țar: era mândru să fie proprietarul unui „regiment model”, pe care îl numea „podoaba armatei austro-ungare”.

După-amiaza, sute de oameni au venit din Novi Sad și din satele vecine să vadă sărbătoarea trupei. Fiecare soldat purta portul popular al locurilor lui. Au fost întreceri cu aruncarea inelelor, alergări în saci și cățărări pe stâlp, apoi fiecare neam și-a jucat dansurile: ceardașul maghiar, Ländlerul german, hora sârbească (kolo) și Ardeleana românească. Fanfara militară cânta alături de cimpoaie și de lăutari.

Centenarul regimentului a fost sărbătorit pe 23 iulie 1898, în tabăra de la Bruck, lângă Viena, unde regimentul se afla atunci în garnizoană. Din Timișoara a sosit o delegație care le-a adus ofițerilor o cupă, dar al orașului. Ziua a început cu o liturghie de câmp în rit ortodox, oficiată de preotul militar Muntyan, iar discursul colonelului Hornik a fost tradus în română de căpitanul Badesko. Ziarul arădean Tribuna Poporului scria că soldații au defilat în costume populare, dar și în uniformele istorice din 1798, 1848 și 1866; un cor de 20 de soldați a cântat la slujbă, imnul a fost intonat în română, iar seara 13 soldați au jucat Călușarul.

Fiecare regiment avea și o „strigare” proprie (Regimentsruf), un semnal de goarnă după care soldații își recunoșteau unitatea. Ca să-l țină minte, i se potriveau niște versuri. Cele ale Regimentului 61 erau: „Ein Schütz bin ich in des Regenten Sold”, adică „Sunt un trăgător în solda suveranului”.

Fanfara, fotbalul și marșul de 80 de kilometri

Fanfara regimentului cânta la parade și la slujbe, dar și la baluri, la curse de cai, în parcuri și în cafenele, iar banii strânși mergeau adesea la fapte de caritate. În iunie 1910, ziarul Drapelul din Lugoj anunța că „muzica militară a Reg. de infanterie Nr. 61 din Timișoara” va concerta duminică, 19 iunie, în grădina Concordia, la petrecerea micilor comercianți; venitul curat era „în scop filantropic”. În martie 1913, la deschiderea cafenelei „Orient”, aceeași fanfară a cântat două seri la rând, de la 8 seara până la 1 noaptea.

În vara lui 1913, soldații regimentului au descoperit fotbalul. Ziarul Volkswille scria că jucau cu pieptul gol, spre amuzamentul doamnelor ofițerilor, care veneau să-i privească. Primul meci s-a jucat la Timișoara, în cartierul Elisabetin, împotriva echipei Regimentului 8 de honvezi din Lugoj. Oaspeții au câștigat cu 4–1 (3–1 la pauză). La cererea doamnelor din tribună, un caporal de honvezi a fost avansat sergent pentru golul marcat, iar soldatul Steiner de la 61 a fost făcut fruntaș pentru jocul lui „plin de bravură”.

Tot în 1913, pe 27 mai, batalionul al II-lea, aflat atunci la Debrețin, a organizat un concurs de marș: 80 de kilometri, de la Debrețin la Nyíregyháza și înapoi până la Téglás, cu tot echipamentul de război, inclusiv 120 de cartușe, adică 27,5 kilograme în spate. Primii 50 de kilometri au fost parcurși fără pauză de trei infanteriști români, Grosu, Ursu și Ionescu, în 8 ore și 2 minute. Grosu și Ursu au terminat tot traseul în 14 ore și 20 de minute, Ionescu în 14 ore și 23 de minute. Drapelul încheia mândru: „Bravii soldați români au fost decorați.”

Fapte diverse

Ziarele vremii au păstrat și întâmplări mărunte, vesele sau triste, care arată că soldații erau, înainte de toate, oameni.

1. 1878
   În Bosnia, soldatul Josef Deling a vrut să-și distreze camarazii: s-a ridicat din tranșee, s-a întors cu spatele spre inamic și a strigat „Fiți atenți cum vor trage acum în asta!”. Inamicul a deschis imediat focul, iar Deling a sărit în sus strigând „Prindeți-l, prindeți-l!”, în hohotele de râs ale camarazilor.
2. 1878
   Un ucenic fierar din Timișoara, soldat în regiment, s-a îndrăgostit în Bosnia de o tânără înstărită din Banja Luka și s-a căsătorit cu ea, deși acasă îl aștepta o soție. Tânăra și-a vândut averea și l-a urmat peste tot, până la Timișoara. Temesvarer Zeitung încheia știrea cu o glumă: „Acesta este unul care a pus deja în practică anexarea.”
3. 1892
   La instrucție, un recrut și-a rănit grav instructorul: în arma lui se afla, „în mod până acum neexplicat”, un cartuș de război în locul celui de exercițiu (Tribuna).
4. 1893
   Laci Hübner, muzicant de 23 de ani în fanfara regimentului, a fost ucis din gelozie de o femeie care aflase că vrea să se însoare cu alta (Fővárosi Lapok).
5. 1896
   La manevrele de lângă Viena, în cartierul Dornbach, doi soldați tineri s-au jucat cu armele, fără să știe cât de periculoase sunt de aproape gloanțele de manevră. Arma s-a descărcat, iar soldatul Lazar Gornik a murit, deși medicul a intervenit imediat (Neues Wiener Journal).
6. 1903
   La Brod, un soldat al regimentului a fost înjunghiat de câțiva țărani beți. Treizeci de camarazi de-ai lui s-au adunat în fața caselor acestora, au spart geamurile și au tras asupra caselor, până când a intervenit jandarmeria.
7. 1912
   Un soldat a trimis la Belgrad o telegramă cu textul „Se va întâmpla mâine”. Funcționarul poștei a dat alarma: soldatul avea o grenadă și voia să arunce în aer depozitele de praf de pușcă din Timișoara, pentru 20.000 de coroane promise. Curtea marțială l-a condamnat la moarte.
8. 1913
   Soldatul Gyula Goldberger, chemat la raport pentru o greșeală măruntă, le spusese camarazilor: „Merg la raport, dar numai la Dumnezeu.” Și-a luat viața chiar în timpul instrucției, de teama pedepsei.
9. 1914
   Ordonanța Petru Huca și-a urmat ofițerul până în linia întâi, deși acesta îi interzisese, și fără armă. Când s-a dat ordin de atac la baionetă, a smuls unui rus arma și cureaua cu cartușe și a luptat „cu bravură în șirul prim” (Drapelul).
10. 1915
    Un locotenent-major din rezervă, semnat doar „D.”, s-a plâns ziarului că la cafeneaua „Palace” toate mesele erau rezervate încă de la ora 5 pentru clienți care veneau abia la 8 (Temesvarer Zeitung).
11. 1918
    Caporalul Jakob Otrokotsy a adus dintr-o patrulă primul prizonier englez prins de regiment, care avea asupra lui documente importante. A primit trei săptămâni de concediu și 500 de coroane, pe care le-a împărțit celor mai săraci soldați din compania lui.

Regimentul și orașul

În anii războiului, la Timișoara a rămas batalionul de rezervă, care pregătea recruții și îi primea pe răniți. Sufletul acestor ani a fost colonelul Hermann Schram. Încă din 1912 primise Crucea pentru Merit Militar, pentru că salvase vieți în timpul marilor inundații din sudul Ungariei.

Schram a deschis o secție de recuperare pentru răniți, cu aparate de gimnastică medicală Zander, ajutat de medicii regimentului, Lenhardt și Schiffer. A amenajat Muzeul Regimentului, în popota ofițerilor, și Cinematograful Invalizilor „61”. Banii strânși la cinematograf mergeau la Fondul Invalizilor, care îi ajuta pe soldații întorși mutilați de pe front.

În aprilie 1917 a organizat „Expoziția de război a regimentului”, ajutat de căpitanul Anton Pfann și de cei doi artiști ai regimentului, Wilhelm Frass și Julius Wegerer. La intrare erau portretele foștilor proprietari ai regimentului. Vizitatorii puteau vedea fotografii ale mormintelor de pe front, uniformele dușmanilor (sârbi, ruși și italieni), drapelul cu cornul și toba regimentului, tabloul „Regimentul 61 la Sacile” al pictorului Pál Vágó, steagul bosniac capturat de Sekulic în 1878 și telegrama scrisă de mână de arhiducele Iosif, care lăuda regimentul.

Albumul de război descrie și cimitirele în care regimentul și-a îngropat morții pe frontul italian. La Lipa, pe monument scria: „Au murit de moarte eroică în lupta împotriva celor care și-au călcat jurământul”, adică împotriva Italiei, fosta aliată. În cimitirul „Sfântul Daniel”, fiecare mormânt purta semnul credinței celui îngropat: cruci de lemn pentru catolici, protestanți și greco-catolici, Steaua lui David pentru evrei și un turban pentru musulmani, îngropați cu capul spre răsărit. Pe panteonul de marmură, sprijinit pe opt coloane, scria: „Filiis optimis patria grata”, adică „Patria, recunoscătoare celor mai buni fii ai săi”.

În mai 1918, orașul i-a mulțumit regimentului cu un dar: un corn de argint, înmânat la popota ofițerilor de primarul Josef Geml și de viceprimarul Rudolf Bandl. Odată cu el s-a creat o fundație de 2.000 de coroane; din dobânda ei, de 100 de coroane pe an, urma să fie răsplătit goarnistul de serviciu al regimentului. Locotenent-colonelul Miron Șerb, comandantul batalionului de rezervă, a mulțumit în numele regimentului.

Din presa vremii

Câteva dintre articolele adunate de Alexandru Petrașcu din ziarele vremii. Fiecare imagine se deschide mărită dacă dai clic pe ea.