Marele Război

Primii pe pământ sârbesc

După asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, pe 28 iulie 1914. Regimentul 61 a fost trimis la graniță, pe Dunăre, în dreptul orașului sârbesc Semendria (Smederevo).

În noaptea de 2 spre 3 august, ofițerii au cerut voluntari pentru o misiune pe malul celălalt. Au ieșit în față două detașamente, conduse de locotenenții Ludwig și Schuller. Au trecut Dunărea, au atacat prin surprindere avanposturile sârbești și au distrus mai multe poduri, apoi s-au întors în uralele camarazilor. Potrivit Gazetei Transilvaniei, 30 de sârbi au fost uciși, iar regimentul a pierdut un singur om. Albumul regimentului spune cu mândrie că au fost primii soldați din tot războiul cu Serbia care au pus piciorul pe pământ inamic.

Singurul mort al nopții a fost sergentul Franz Metzger, primul soldat al regimentului căzut în Marele Război. Camarazii i-au adus trupul înapoi și l-au înmormântat pe pământul monarhiei.

Galiția și Carpații (1914–1915)

Curând, regimentul a fost mutat pe frontul rusesc, poate și pentru că avea mulți soldați sârbi. Transportul s-a făcut cu trenul, în secret, dar în gările de la Timișoara, Arad și Debrețin oamenii au ieșit să-i aclame pe soldați.

Pe 30 august 1914, la Rohatyn, regimentul și-a purtat drapelul în luptă pentru ultima oară. În timpul atacului asupra cimitirului din Czercze, un căpitan rus a apucat prăjina drapelului, dar a fost doborât de baioneta subofițerului Zank, iar rezerva plutonierului Malogajski a salvat steagul. Soldații l-au înconjurat strigând „Hoch!” și „Să trăiască!”.

În octombrie, colonelul Franz Weiss von Mainprugg a fost numit comandantul Brigăzii 29. O scrisoare trimisă ziarului Temesvárer Zeitung povestea cum și-a luat el rămas-bun: deși oamenii aveau ordin să nu iasă din tranșee, când l-au văzut au sărit afară, iar de-a lungul liniei s-au auzit urale în toate cele patru limbi ale regimentului. Până și răniții grav au cerut să fie scoși pe brațe ca să-și ia adio de la el.

Pe 24 noiembrie 1914, pe înălțimea Kamen, lângă Rokitócz, rușii au atacat cu forțe mult mai mari, iar flancul drept al regimentului a început să cedeze. Maiorul Wilhelm Bátorffy a scos sabia și s-a pus în fruntea rezervei, strigând „Copii, după mine!” („Kinder, mir nach!”). Contraatacul a reușit: câteva sute de soldați ruși, printre care și un ofițer superior, s-au predat. În decembrie, la sud-vest de Dukla, regimentul a mai prins 80 de vânători siberieni și o mitralieră, iar Anul Nou l-a sărbătorit la Kapisova, cu salve de artilerie trase la miezul nopții spre pozițiile rusești.

Iarna 1914–1915 în Carpați a fost un război de poziții, în zăpadă și ger. Pe 3 martie 1915, regimentul a atacat noaptea pe culmea Korumko, iar pe 20 martie a primit ordin să cucerească Cota 450, unde rușii erau bine întăriți. Asaltul a început la opt seara și a durat până la patru dimineața, sub focul neîncetat al mitralierelor. Numai dintre ofițeri, 13 au fost dați dispăruți. Ziarul Volksstimme scria că regimentele 61, 82 și 85, împreună cu două unități de miliție, pierduseră în acele zile 92 de ofițeri și 3.195 de soldați.

După aceste pierderi, un batalion de secui din Regimentul 82 a devenit batalionul al III-lea al regimentului. Chiar în prima lor misiune, pe 11 aprilie, noii veniți au apărat înălțimea Zjar și au capturat 30 de soldați inamici.

De Paște, preotul militar Eugen Munteanu a ținut slujba la marginea unui sat sărac, ajutat de câțiva cântăreți și de un student la teologie. Rușii, din tranșeele aflate la doar câteva zeci de pași, au început și ei să-L preamărească pe Dumnezeu în limba lor.

Pe Isonzo (1915–1917)

În mai 1915, Italia a intrat în război împotriva fostei sale aliate. Regimentul a fost trimis pe noul front și a plecat cântând. Pe 14 iunie 1915 a dat prima luptă în munții Carintiei, unde a cucerit înălțimea Kleiner Pal într-o luptă corp la corp. Fruntașul Pandurovics, cu opt soldați, a capturat 17 italieni, un căpitan și un medic.

Apoi a urmat râul Isonzo, unde Italia a lansat, una după alta, douăsprezece ofensive. Regimentul a luptat în unsprezece dintre ele, mai ales pe platoul pietros al Carstului, la Doberdò și San Martino. În a treia bătălie de pe Isonzo, soldatul român Nicolae Barbu a distrus un detașament de mitraliere italian și a condus contraatacul care a câștigat ziua. A primit Medalia de Aur pentru Vitejie; colonelul Schram i-a prins-o pe piept, la spitalul de rezervă din Timișoara-Iosefin, și l-a avansat sergent.

În a patra bătălie, pe 22 noiembrie 1915, italienii au ocupat satul San Martino. Batalionul al II-lea și rezerva regimentului au atacat din trei direcții, la baionetă, aproape fără focuri de armă. „În astfel de lupte nu există prizonieri”, nota albumul. Un ziar din Budapesta scria că un singur pluton respinsese douăsprezece atacuri unul după altul. Presa de război a rezumat totul într-o frază: „Regimentul de infanterie nr. 61 și-a ținut pozițiile de neînvins”.

Pe 12 ianuarie 1916, moștenitorul tronului, arhiducele Carol, a inspectat regimentul. A vorbit cu fiecare soldat în limba lui, în maghiară, germană sau română, fără translator, iar oamenii au fost profund mișcați.

Atacul cu gaze de la San Martino

În iunie 1916, Regimentul 61 a primit instrucțiuni pentru un atac cu gaze asupra liniilor italiene, primul de acest fel din istoria armatei austro-ungare. În noaptea de dinaintea atacului, soldații au stat cu măștile pe față, fără să poată dormi de frică. Pe 29 iunie 1916, la 5:30 dimineața, după un ordin dat la telefon, gazul a fost eliberat.

Preotul militar Ioan Geția se afla în prima linie și a văzut ce s-a întâmplat cu soldații italieni, cu totul nepregătiți:

„De față ne stau chinuri diavolești, fără să putem face ceva... strigă veacului nostru: barbarie, barbarie...”

Patrulele trimise după 20 de minute au găsit doar aproximativ 200 de supraviețuitori în prima linie italiană. Nici regimentul nu a scăpat: unii soldați și-au scos măștile prea devreme, iar câțiva cilindri de gaz, negoliți complet, s-au desfăcut când erau scoși din tranșee. Printre morți a fost sublocotenentul Miron Șerb, fiul locotenent-colonelului cu același nume. Italienii au ținut minte că unitatea care folosise gazul purta petlițe verzi, iar printre soldați circula zvonul că cei cu petlițe verzi nu vor scăpa vii dacă vor fi prinși.

În august 1916, în a șasea bătălie de pe Isonzo, italienii au cucerit Gorizia, iar regimentul a trebuit să se retragă la Lokvica, pe platoul Carstului. Răniții au fost cărați chiar de muzicanții regimentului, iar compania a 10-a a fost aproape distrusă ca să acopere retragerea. Pe 13 august, batalionul al III-lea a fost încercuit și a căzut prizonier, iar în noaptea următoare compania a 7-a a fost nimicită. La slujba ținută după aceste lupte, Geția a văzut puținele rămășițe ale regimentului aliniate într-o poiană.

Pe 28 august 1916 a sosit, prin telefon, vestea că România intrase în război împotriva Austro-Ungariei. Geția povestește că soldații de alte neamuri au început să huiduie, iar românii din regiment, care luptaseră până atunci umăr la umăr cu ceilalți, au fost priviți de atunci cu neîncredere.

Fajti Hrib

Pe 3 noiembrie 1916, pe înălțimea Fajti Hrib, la nord de Lokvica, italienii au atacat prin surprindere, în patru valuri, cu forțe mult mai mari. Regimentul nu mai avea grenade, așa că s-au luptat cu baionetele și cu bolovani aruncați asupra atacatorilor; în luptă au intrat până și telefoniștii și ordonanțele ofițerilor. Toate atacurile au fost respinse, iar 11 ofițeri și peste 500 de soldați italieni au fost luați prizonieri. Interogatoriile au arătat că în fața regimentului fuseseră trupe de elită, între care celebrii „Lupi di Toscana”. Prețul a fost uriaș: din regiment mai rămăsese cât un singur batalion. Generalul Svetozar Boroević a spus despre el:

„Regimentul este pe Doberdò ceea ce era faimosul regiment de gardă pentru Frederic cel Mare.”

După statisticile publicate în 1916 de ziarul Unirea, Regimentul 61 era al doilea cel mai decorat regiment pentru vitejie din toată armata, după Regimentul 31 din Sibiu.

În mai 1917, după un bombardament care a nivelat tranșeele, italienii au urcat pe deal crezând că apărătorii au fugit. Rezervele locotenentului Stengl au ieșit atunci din peșteri și i-au surprins. Sergentul Matthias Geisser a sărit cu o mitralieră pe ruinele adăpostului său și a secerat rezervele inamice care veneau din urmă. Pe 2 iunie 1917, împăratul Carol i-a prins el însuși pe piept Medalia de Aur pentru Vitejie.

Pe 26 octombrie 1917, în a douăsprezecea bătălie de pe Isonzo, regimentul a cucerit fortăreața Fajti Hrib (Dosso Faiti) chiar de la primul asalt. Au fost capturați peste 2.000 de soldați, împreună cu comandantul regimentului italian, iar în seara zilei de 27 octombrie trupele ajunseseră pe malul râului Isonzo.

Împăratul la regiment

După cucerirea cotei Fajti Hrib, împăratul Carol a venit să le mulțumească soldaților. Vestea s-a răspândit în noaptea de 10 noiembrie 1917, iar oamenii s-au pregătit toată noaptea: și-au curățat uniformele și și-au împodobit chipiele cu crenguțe de brad. Împăratul a fost întâmpinat de fanfară, a trecut prin rânduri și a vorbit cu soldații despre viața lor de acasă, fiecăruia în limba lui: română, sârbă sau maghiară. Apoi regimentul a depus în fața lui un nou jurământ.

Pentru albumul regimentului, împăratul a dăruit portretul său oficial și o dedicație scrisă de mână:

„Luptând cu o perseverență dârză în unsprezece bătălii de pe Isonzo, bravii ostași ai Regimentului Meu de Infanterie Nr. 61 au săvârșit sub ochii Mei, la luarea cu asalt a cotei Fajti Hrib, fapte de eroism care vor rămâne nepieritoare în istoria Armatei Mele. Mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu! Carol”

La Verdun (1918)

Albumul de război se oprește în 1917; un al doilea volum, promis, nu a mai apărut. Pentru ultimul an ne rămân scrisorile de pe front publicate în ziare și amintirile lui Ioan Geția. În august 1918, regimentul a fost mutat pe Frontul de Vest, în pădurile de la Brabant și Haumont-sur-Meuse, în sectorul Verdun, unul dintre cele mai sângeroase locuri ale războiului.

Aici totul era nou. Un batalion întreg a fost încercuit de trupele coloniale franceze și luat prizonier; dintr-o companie de asalt trimisă să-l elibereze s-au întors doar 20 de oameni. Avioanele inamice bombardau neîncetat, iar soldații bănățeni nu aveau cum să se apere de ele. Ascuns într-o groapă săpată în coasta unui deal, Geția nota:

„Cineva mă trage de braț, se încleștează mai puternic... părinte, roagă-te și pentru mine.” „Pe frontul de vest e ceva nou...”

Locotenentul Knoll a povestit într-o scrisoare publicată la Timișoara cum oamenii lui au apărat, din 8 octombrie, pădurea de la Haumont. Mitralierele au tras până când țevile s-au deformat, iar când flancurile au cedat și muniția era pe terminate, grupul a rezistat izolat până la căderea nopții. Pe întuneric s-au strecurat printre liniile inamice și s-au întors la comandament, unde erau deja dați dispăruți. Scrisoarea arată și prejudecățile rasiale ale vremii față de soldații africani din armata franceză.

Pe 25 octombrie 1918, comunicatul de război lăuda „atitudinea strălucită” a Regimentului 61, iar împăratul a dispus să li se transmită regimentelor 5, 61 și 112 „Cea mai înaltă recunoaștere” pentru luptele de la Verdun. Câteva zile mai târziu, monarhia s-a prăbușit.

Drumul spre casă

La începutul lui decembrie 1918, căpitanul Irsay telegrafia de la Salzburg că regimentul se află pe drumul spre casă. Nu se putea însă întoarce la Timișoara, ocupată între timp de armata sârbă. Batalionul de rezervă s-a stabilit la Hódmezővásărhely, în Ungaria, iar soldații lăsați la vatră trebuiau să se prezinte acolo. Mulți nu și-au mai găsit nici hainele civile, lăsate la plecarea pe front într-un depozit și furate între timp.

Nu există un document care să arate data exactă a desființării: regimentul s-a destrămat treptat, în noiembrie și decembrie 1918. Câțiva ofițeri și soldați au ajuns în Regimentul 5 de infanterie maghiar și scriau, în martie 1919, că speră să se poată întoarce cât mai repede în Banat.

Gărzile Naționale și sosirea armatei române

Pe 6 noiembrie 1918, Consiliul Militar Român din Timișoara a anunțat înființarea Gărzilor Naționale Române; gardiștii purtau tricolorul românesc pe chipiu. Mulți veterani ai regimentului s-au alăturat noilor gărzi ca să păstreze ordinea în orașele și satele lor. Tânărul Aurel Cosma s-a înrolat voluntar și a devenit ajutorul comandantului gărzilor, Lucian Georgevici, cu sarcina de a-i aduce pe veteranii întorși de pe front în rândurile gărzii.

După armistițiul de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, armata sârbă a ocupat tot Banatul. Primite la început ca aliate, trupele sârbe au intrat repede în conflict cu românii: i-au împiedicat pe delegații bănățeni să ajungă la Marea Adunare de la Alba Iulia și le-au cerut tuturor militarilor întorși de pe front să predea armele în cinci zile.

Conferința de Pace de la Paris a hotărât ca cea mai mare parte a Banatului să revină României. Pe 3 august 1919, armata română a intrat în Timișoara. A fost primită de prefectul județului, dr. Aurel Cosma, și de colonelul Constantin Stere, iar pe toate străzile pe unde treceau soldații oamenii aruncau flori.

Amintirea regimentului nu a dispărut odată cu el. În 1927, veteranii care trăiau în Ungaria s-au adunat la Budapesta, pe 31 august, la aniversarea bătăliei de la Rohatyn, pentru o slujbă în memoria camarazilor căzuți. Seara, la Cazinoul Ofițerilor, colonelul Bronislav Nosek a evocat eroii „regimentului de casă” al Timișoarei.