De la Königgrätz la „La Belle Époque”

Ani italieni (1849–1859)

După moartea lui Rukavina, împăratul i-a încredințat regimentul contelui Julius Strassoldo-Graffemberg, pe 18 octombrie 1849. Tot atunci regimentul a fost mutat în Italia, unde a rămas un deceniu întreg, în garnizoane precum Como, Veneția sau Mantova. Pierderile din anii de război trebuiau acoperite: în 1850 au sosit 1.000 de recruți, pe care căpitanul Fürstenrecht i-a instruit în doar patru săptămâni.

Contele Strassoldo a murit de holeră în 1855, iar noul proprietar a devenit generalul Friedrich baron Zobel. În ianuarie 1858, când sicriul feldmareșalului Radetzky a fost dus spre Viena, prima companie de grenadieri a regimentului i-a dat onorul la trecerea prin Padova.

Viața în Italia nu însemna doar serviciu. Pe 2 martie 1859, cadeții și plutonierii regimentului au dat un bal la Veneția, unde dansurile maghiare au impresionat aristocrația germană și maghiară, venită în număr mare, iar petrecerea a ținut până dimineața. În aprilie 1859, soldații au arestat cinci oameni care încercaseră să-i convingă, cu bani, să trădeze; impresionat, un patriot anonim a trimis 1.000 de florini pentru trupa regimentului.

În războiul din 1859 cu Franța și Regatul Sardiniei, grosul regimentului a apărat Veneția, blocată din mai de flota franceză. Doar batalionul I a luptat în câmp deschis: la Montebello și apoi împotriva voluntarilor lui Garibaldi, la Varese și la Castenedolo. Austria a pierdut războiul și Lombardia, iar regimentul a plecat, după 21 de ani petrecuți în Italia, în garnizoana de la Brünn (azi Brno, în Cehia).

Proprietari din familia țarilor

În decembrie 1859, împăratul Franz Joseph l-a numit proprietar al regimentului pe marele duce Nicolae Alexandrovici, moștenitorul tronului Rusiei. Gestul era unul diplomatic: relațiile dintre cele două imperii fuseseră stricate de Războiul Crimeii. De atunci, unitatea a fost numită adesea „Regimentul Czesarewitsch”, iar baronul Zobel a rămas al doilea proprietar.

Marele duce Nicolae a murit tânăr, pe 24 aprilie 1865. În locul lui a fost numit fratele său, marele duce Alexandru, noul moștenitor al tronului, care avea să devină cel mai longeviv și cel mai apropiat proprietar al regimentului. În 1875, la funeraliile fostului împărat Ferdinand I, a sosit la Viena purtând uniforma de colonel a Regimentului 61. Când a urcat pe tron, în 1881, regimentul i-a luat numele: „Alexandru al III-lea, împărat al Rusiei”.

Țarul nu și-a uitat regimentul. În 1883, colonelul Kupelwieser a fost trimis la Moscova, la încoronare, și a primit ordinul rusesc Sfânta Ana. În 1885, la întâlnirea de la Kremsier dintre Franz Joseph și Alexandru al III-lea, o companie de onoare și fanfara regimentului l-au întâmpinat pe țar, care s-a bucurat să vadă, în sfârșit, o parte din regimentul care îi purta numele. Când țarul a murit, în 1894, o delegație de ofițeri a plecat din Timișoara la funeraliile de la Sankt Petersburg.

Königgrätz, 3 iulie 1866

În 1866, Austria și Prusia s-au războit pentru întâietate între statele germane. Pe 1 iunie, comandantul Armatei de Nord, Ludwig von Benedek, a inspectat regimentul și i-a strâns mâna celui mai bătrân soldat. Mai târziu, când a primit ordin să mărșăluiască spre gara din Königinhof, regimentul a pornit la drum cu fanfara cântând. Muzica a dat de veste artileriei prusace, care a deschis focul asupra coloanei; au fost doar șase răniți, dar episodul arată cât de învechite erau obiceiurile armatei austriece. Prusacii aveau artilerie modernă și pușca cu ac Dreyse, care se încărca prin spate, în timp ce austriecii încărcau încă pe la gura țevii.

În bătălia de la Königgrätz (Sadowa), batalioanele I și III au atacat trupele prusace din pădurea Swiep în sunetul Marșului lui Radetzky. Pădurea a fost cucerită abia la al treilea atac la baionetă, dar rezervele prusace au obligat regimentul să se retragă. În timpul retragerii, stegarul a căzut rănit, iar drapelul era cât pe ce să fie pierdut. Locotenentul Nicolaus Greku, singurul ofițer din grupul său încă în stare să lupte, s-a întors în pădure, sub focul inamic, împreună cu soldatul Lupulescu, și a recuperat drapelul. Odată ajuns la liniile proprii, l-a încredințat soldatului Borcesco și a continuat lupta.

A fost una dintre cele mai sângeroase zile din istoria regimentului: 36 de ofițeri și aproximativ 1.300 de soldați au căzut, au fost răniți sau luați prizonieri, cei mai mulți în pădurea Swiep. Printre cei decorați pentru vitejie s-au numărat soldații Juon Miksa, Juon Borkesco și Wasillie Strojan și caporalul Georg Keversan, iar plutonierul Paul Krista a fost lăudat chiar de împărat.

Ofițerii regimentului au ridicat apoi pe câmpul de luptă, pe drumul dintre satele Maslowed și Čistěves, un obelisc din gresie. Pe fața principală erau săpate numele ofițerilor căzuți, iar pe celelalte trei laturi o inscripție scrisă în limbile regimentului, inclusiv în română: „Din partea corpului ofițeresc al Regimentului de Infanterie k.k. Nr. 61, camarazilor săi căzuți cu moarte de erou în acest sector al câmpului de luptă, în bătălia de la Königgrätz, la 3 iulie 1866”. Monumentul a fost renovat pe cheltuiala ofițerilor în 1882 și în 1890.

Pacea de la Praga a încheiat războiul cu un paradox: în nord, unde fusese învinsă, Austria nu a pierdut teritorii, dar în sud, deși câștigase la Custoza și la Lissa, a trebuit să cedeze Veneția Italiei.

Acasă și pe drumuri (1866–1877)

După Compromisul austro-ungar din 1867, armata a fost reorganizată. Regimentul a stat întâi la Petrovaradin, apoi la Pesta. Când împăratul l-a inspectat acolo, în august 1869, niciun soldat nu a vrut să lipsească: până și bolnavii s-au prezentat de bunăvoie la paradă. Mulțumit, Franz Joseph le-a dat o primă egală cu solda pe cinci zile și a cerut să li se îmbunătățească hrana.

În mai 1871, regimentul s-a întors în sfârșit acasă, la Timișoara, unde a intrat în uralele mulțimii. Un an mai târziu, pe 6 mai 1872, a sosit și împăratul. A doua zi, la cinci dimineața, regimentul și patru baterii de artilerie s-au aliniat pe câmpul de instrucție; la șase, Franz Joseph a trecut călare prin fața trupelor, iar trei companii au simulat o luptă pe teren accidentat. La sfârșit, împăratul i-a lăudat pe ofițeri pentru ținuta și disciplina oamenilor.

În 1876 și 1877, când Serbia și Imperiul Otoman erau în război, regimentul a păzit granița de-a lungul râului Sava.

Bosnia, 1878

Congresul de la Berlin din 1878 i-a dat Austro-Ungariei dreptul să ocupe Bosnia și Herțegovina. La Viena se credea că va fi „o plimbare cu fanfara”. Realitatea a fost cu totul alta: populația s-a ridicat la luptă, ajutată de trupe neregulate și chiar de soldați otomani, care foloseau munții pentru un adevărat război de gherilă.

Regimentul făcea parte din Divizia 20 a contelui Ladislaus Szápáry. Pe 4 august, un preot ortodox a venit la comandament cu vestea că un escadron de husari căzuse în ambuscadă la Maglaj; femei sârboaice din zonă au confirmat că bande înarmate se îndreptau spre trupe. Ploile au transformat drumurile în mlaștini: cei 30 de kilometri până la Gračanica au fost parcurși în cinci zile, iar batalionul al III-lea a împins de mână căruțele împotmolite.

La Donja Tuzla se strânseseră aproximativ 6.000 de insurgenți. Luptele din 9 și 10 august au fost grele și nedecise. Când insurgenții au atacat flancul, compania a 10-a a fost trimisă să-i oprească, ca să câștige timp pentru retragerea celorlalți; căpitanul Johann Schaffer și mulți dintre oamenii lui au căzut. La miezul nopții, regimentul s-a retras spre Gračanica. Răniții au fost duși în spitalele din Ljubljana, Zagreb și Viena, unde împăratul i-a vizitat și a stat câteva ore printre ei.

Pe 11 august, la Dubošnica, regimentul a acoperit retragerea diviziei. Aproximativ 400 de insurgenți au atacat, conduși de un comandant care purta steagul; când acesta a căzut, caporalul Emerich Sekulic din compania a 8-a a ieșit din poziție, sub foc, și a capturat steagul. Pentru această faptă a primit Medalia de Aur pentru Vitejie și a fost avansat plutonier.

Divizia s-a retras la Doboj, nodul prin care se aproviziona întreaga armată. În mai puțin de 48 de ore, soldații Regimentului 61 au înconjurat orașul cu tranșee, adăposturi și obstacole, și au lucrat cu atâta voie bună încât glumeau că au construit o „mică Plevnă”. Pe 15 august a sosit o telegramă în care împăratul le lăuda vitejia. Regimentul a rezistat la Doboj până la sfârșitul luptelor, în septembrie.

Pe 19 octombrie 1878, înainte de plecarea spre casă, batalionul I a mărșăluit cu fanfara până la mormântul camarazilor căzuți pe 9 și 10 august, marcat de o simplă cruce de lemn. S-au rugat împreună, s-a cântat imnul, iar cei mai tineri ofițeri au depus o coroană în numele regimentului. Mai târziu, ofițerii au ridicat acolo un monument, terminat în 1880. Generalul Szápáry i-a scris comandantului regimentului:

„Trăirile din această campanie au trezit în mine sentimentul că sunt un membru al acestui regiment, sentiment pe care îl voi păstra cu mândrie până la sfârșitul vieții!”

Pentru campania din Bosnia, membrii regimentului au primit 26 de medalii, între care una de aur. Pe 30 octombrie 1878, la ora patru dimineața, aproximativ 900 de rezerviști au coborât din tren în gara din Iosefin. Un comitet al cetățenilor îi aștepta cu băutură, iar timișorenii strânseseră pentru ei daruri, mai ales vin și tutun.

„La Belle Époque” (1879–1914)

Au urmat 35 de ani fără război. Regimentul și-a schimbat des garnizoanele: Petrovaradin, Osijek, Zemun, Timișoara, Szeged, Trieste, Pola, Viena, Slavonski Brod. Între 1882 și 1885, o companie a păzit chiar cetatea de pe insula Ada Kaleh, de pe Dunăre, lângă Orșova.

Multe momente din această perioadă arată cât de amestecată era viața regimentului. În 1879, la Petrovaradin, maiorul conte Strassoldo le-a vorbit soldaților în limba română, când li s-au împărțit medaliile pentru Bosnia. În 1880, ofițerii au trimis la Zagreb, oraș lovit de un cutremur, 185 de florini strânși la un concert de binefacere, iar în 1887 au trimis 556 de florini familiilor lovite de incendiile și de dezastrele naturale din acel an. În vremea colonelului August Hofmann von Donnersberg, comandant între 1889 și 1893, cazinoul ofițerilor a fost împodobit cu portretele tuturor foștilor comandanți, iar Hofmann însuși a scris prima istorie a regimentului, publicată în 1892.

După moartea țarului, în 1894, regimentul a avut pe rând trei proprietari, fiecare pentru scurt timp (în 1898, de pildă, se numea „Ritter von Hold”). Între 1895 și 1898 a stat la Viena, unde a defilat la paradele mari ale capitalei, inclusiv în fața împăratului german Wilhelm al II-lea. În 1897, Franz Joseph a lăudat în mod special regimentele 61 și 64, după cum scria ziarul bucureștean Timpul:

„Mă bucur, domnilor, de a vă putea mărturisi că sunt foarte mulțumit de ținuta și de exercițiul ambelor regimente.”

Pe 23 iulie 1898, regimentul și-a sărbătorit centenarul, în tabăra de la Bruck, lângă Viena. Despre această sărbătoare, ca și despre celelalte, poți citi pe pagina Viața de regiment.

În 1906, regimentul s-a întors la Timișoara. În 1909 a sărbătorit 100 de ani de la Sacile, iar în 1910 a primit ultimul său proprietar, generalul de infanterie Liborius Ritter von Frank. Pe 28 ianuarie 1911, comanda a fost preluată de Franz Ritter Weiss von Mainprugg, cel care avea să conducă regimentul în primele luni ale Marelui Război.